La steaua care-a răsăritE-o cale-atît de lungă,Că mii de ani i-au trebuitLuminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drumÎn depărtări albastre,Iar raza ei abia acumLuci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a muritÎncet pe cer se suie;Era pe cînd nu s-a zărit,Azi o vedem și nu e.
Tot astfel cînd al nostru dorPieri în noapte-adîncă,Lumina stinsului amorNe urmărește încă.
(1884)
À l'étoile qu'on aperçoitIl y a un si long cheminQue la lumière traversaPar les millénaires sans fin.
Peut-être est-elle éteinte dansL'immensité des lointains bleusMais c'est à peine maintenantQu'elle reluit dans nos yeux.
Les traits de l'astre mort là-basMontent au ciel lentement;Elle était sans qu'elle fût là,Quand on la voit - elle est néant.
Ainsi quand notre amour divinPérit dans la profonde nuit,L'éclat de notre feu éteintPersiste encore, nous poursuit.