Rugăciunea unui dac
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,Nici sâmburul luminii de viață dătător,Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,Căci unul erau toate și totul era una;Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toatăErau din rândul celor ce n-au fost niciodată,Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-miAu cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeiiȘi din noian de ape puteri au dat scânteii,El zeilor dă suflet și lumii fericire,El este-al omenimei isvor de mântuireSus inimile voastre! Cântare aduceți-i,El este moartea morții și învierea vieții!
Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,În vuietul de vânturi auzit-am a lui mersȘi-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaosSă-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,Ș-acela dintre oameni devină cel întâiCe mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,Pân' ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...Poate-oi uita durerea-mi și voi putea sa mor.
Străin și făr' de lege de voi muri - atunceNevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,Ce-o să amuțe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!
Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumescCă tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmăȘi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!