Mihai Eminescu "Rugăciunea unui dac" letra

Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,Nici sâmburul luminii de viață dătător,Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,Căci unul erau toate și totul era una;Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toatăErau din rândul celor ce n-au fost niciodată,Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-miAu cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeiiȘi din noian de ape puteri au dat scânteii,El zeilor dă suflet și lumii fericire,El este-al omenimei isvor de mântuireSus inimile voastre! Cântare aduceți-i,El este moartea morții și învierea vieții!

Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,În vuietul de vânturi auzit-am a lui mersȘi-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaosSă-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,Ș-acela dintre oameni devină cel întâiCe mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,Pân' ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...Poate-oi uita durerea-mi și voi putea sa mor.

Străin și făr' de lege de voi muri - atunceNevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,Ce-o să amuțe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumescCă tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmăȘi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Rezo de un dacio

Cuando no había muerte, ni nada inmortal,Ni la raíz de lumbre que engendra lo vital,No había hoy, mañana, ni ayer, ni tiempo alguno,Pues uno era todo y todo era uno,Cuando la tierra, el cielo, el universo entero,Jamás habían sido, ni nunca estuvieron,Tu sólo siendo, Padre, pregunto entre mis sienes:El dios al que inclinamos los corazones, ¿quién es?

Él sólo estaba antes de que estuvieran diosesPor Él la Chispa Madre del agua encendiose,Es Él quien dioses plasma y da felicidad,Y es Él también quien salva a la humanidad.¡Arriba corazones! ¡Su loa el alma vierta!Por Él la vida vive y está la muerte muerta.

A mí me dio los ojos para gozar del día,Y el corazón llenome de encanto y alegría,Y en el rumor de brisas sentí Su omnipresenciaY en hechiceros cantos Su tierna complacencia...Ahora a todo eso aún le añado un ruego:Que apruebe mi ingreso al último sosiego.

Que execre a quienquiera me tenga compasión,Y a quien me perjudique le otorgue bendición,Que escuche amablemente a quien de mi se ría,Que fortalezca el brazo que a mí me mataría,Y a aquél que me quitare mi humilde cabezalLe dé entre los hombres el rango capital.

Que aborrecido pase mi vida entre la gente,Hasta que se me agote de lágrimas la fuente,Hasta que llegue a serme cualquiera enemigo,Hasta que ya no pueda estar en paz conmigo,Que penas y dolores me quiten el sentidoY dé a mi propia madre blasfemia y olvido -Cuando el odio mismo me sepa a elixir...Entonces, ya deshecho de mí, podré morir.

Proscrito y alocado entonces si fallezco,Que tiren a la calle mis repugnantes restos,Y a quien azuce canes hacia mi corazónTú dale, Santo Padre, corona en galardón,Y a quien arroje piedras en mi inmunda faz,Eterna vida dale, Señor, y eterna paz.

Es sólo así, mi Padre, que puedo agradecerteHaberme dispensado de existir la suerte.Pidiéndote favores, no doblo los hinojos;Causar más bien deseo la ira en tus ojos,Sentir que con tu soplo se apaga mi mirada¡Y sin dejar ni huella me hundo en la nada!

(1879)