Mihai Eminescu "Scrisoarea III" letra

Scrisoarea III

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă;Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboarăȘi s-apropie de dînsul preschimbată în fecioară.Înflorea cărarea ca de pasul blîndei primăveri;Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;Codrii se înfiorează de atîta frumusețe,Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe,Pulbere de diamante cade fină ca o bură,Scînteind plutea prin aer și pe toate din naturăȘi prin mîndra fermecare sun-o muzică de șoapte,Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte…Ea, șezînd cu el alături, mîna fină i-o întinde,Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:— Las’ să leg a mea viață de a ta… În brațu-mi vino,Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…Scris în cartea vieții este și de veacuri și de steleEu să fiu a ta stăpînă, tu stăpîn vieții mele.Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,Care crește într-o clipǎ ca în veacuri, mereu crește,Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește;Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprindeȘi sub dînsul universul într-o umbră se întinde;Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrînă —Umbra arborelui falnic peste toate e stăpînă.Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuriȘi corăbiile negre legănîndu-se pe rîuri,Valurile verzi de grîie legănîndu-se pe lanuriMările țǎrmuitoare și cetăți lîngă limanuri,Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaș covor,Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor —Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefacÎn întinsă-mpărăție sub o umbră de copac.Vulturii porniți la ceruri pîn’ la ramuri nu ajung;Dar un vînt de biruință se pornește îndelungȘi lovește rînduri, rînduri în frunzișul sunător.Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,Însă frunzele-ascuțite se îndoaie după vîntȘi deasupra Romei nouă se înclină la pămînt.

Se cutremură sultanul… se deșteaptă… și pe cerVede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.Și privește trist la casa șeihului Edebali;După gratii de fereastră o copilă el zăriCe-i zîmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mahomet,Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.

Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește,An cu an împărăția tot mai largă se sporește,Iară flamura cea verde se înalță an cu an,Neam cu neam urmîndu-i zborul și sultan după sultan.Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid…Pîn-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…

La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagăȘi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahiiVin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii;Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari…Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț.Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț:— Ce vrei tu?— Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat,Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea și se-apropie de cortUn bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port.— Tu ești Mircea?— Da-mpărate!— Am venit să mi te-nchini,De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.— Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit,Cît suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!Despre parte închinării însă, doamne, să ne ierți;Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale…De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.— Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că potCa întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus!Toată floarea cea vestită a întregului Apus,Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adunăSă dea piept cu uraganul ridicat de semilună.S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,Fulgerele adunat-au contra fulgerului careÎn turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt și mare.N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face,Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace;Pentru-a crucii biruință se mișcară rîuri-rîuri,Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri;Zguduind din pace-adîncă ale lumii începuturi,Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii,Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corăbii!…La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strînsCa să steie înainte-mi ca și zidul neînvins.Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă,Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă,Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs,Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag?— De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce priveștiNu e om de rînd, el este domnul Țării Românești.Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști,Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști.După vremuri, mulți veniră, începînd cu acel oaspe,Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al lui Istaspe;Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapăAu venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă —Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt,Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pămînt.Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai valvîrtejOștile leite-n zale de-mpărați și de viteji?Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?…Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,A credinții biruință căta orice cavaler.Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul,Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zidCare nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Și abia plecă bătrînul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;Călăreții împlu cîmpul și roiesc după un semnȘi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,Pe copite iau în fugă fața negrului pămînt,Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt,Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,Orizonu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni,Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare,Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare;În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste,Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie,Cad asabii ca și pîlcuri risipite pe cîmpie,În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,Cînd săgețile în valuri, care șuieră, se toarnǎCad, lovind în față,-n spate, ca și crivățul și gerul,Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul…Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare,Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți,Printre cetele păgîne trec rupîndu-și large uliți;Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri,Ca potop ce prǎpădește, ca o mare turburată —Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată.Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mînă,Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe cînd oastea se așează, iată soarele apune,Voind creștetele nalte ale țării să-ncununeCu un nimb de biruință; fulger lung încremenitMărginește munții negri în întregul asfințit,Pîn’ ce izvorăsc din veacuri stele una cîte unaȘi din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna:Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn.Lîngă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domnSta zîmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe:

„De din vale de RovineGrăim, Doamnă, către Tine,Nu din gură, ci din carte,Că ne ești așa departe.Te-am ruga, mări, rugaSă-mi trimiți prin cinevaCe-i mai mîndru-n valea Ta:Codrul cu poienele,Ochii cu sprîncenele;Că și eu trimite-voiCe-i mai mîndru pe la noi:Oastea mea cu flamurile,Codrul și cu ramurile,Coiful nalt cu penele,Ochii cu sprîncenele.Și să știi că-s sănătos,Că, mulțămind lui Cristos,Te sărut, Doamnă, frumos“.

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…În izvoadele bătrîne pe eroi mai pot să caut;Au cu lira visătoare ori cu sunete de flautPoți să-ntîmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo?Înapoi acestora tu ascunde-te, Apollo!O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți,Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți,Și cu voi drapîndu-și nula, vă citează toți nerozii,Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii.Rămîneți în umbră sfîntă, Basarabi și voi Mușatini,Descălecători de țară, dătători de legi și datini,Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastrăDe la munte pîn’ la mare și la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?N-o să aflu într-ai noștri vre un falnic juvaer?Au la Sybaris nu suntem lîngă capiștea spoielii?Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,N-avem oameni ce se luptă cu retoricele sulițiÎn aplauzele grele a canaliei de uliți,Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,Măști cu toate de renume din comedia minciunii?Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,De ai crede că viața-i e curată ca cristalul?Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele,Ce își rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele.Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;Toți pe buze-avînd virtute, iar în ei monedă calpă,Quintesență de mizerii de la creștet pînă-n talpă.Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie,Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,Unde spumegă desfrîul în mișcări și în cuvinte,Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuriȘi aplaudă frenetic schime, cîntece și jocuri...Și apoi în sfatul țării se adun să se admireBulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire;Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoiSă ajung-a fi stăpînă și pe țară și pe noi!Tot ce-n țările vecine e smintit și stîrpitură,Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,Toți se scurseră aicea și formează patrioții,Încît fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,Bîlbîiți cu gura strîmbă sunt stăpînii astei nații!Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!Și această ciumă-n lume și aceste creaturiNici rușine n-au să ieie în smintitele lor guriGloria neamului nostru spre-a o face de ocară,Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău... țară!La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos...Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos?Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,Drept științ-avînd în minte vreun valț de Bal-Mabil,Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...O, te-admir, progenitură de origine romană!Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?Cînd vedem că toți aceia care vorbe mari aruncăNumai banul îl vînează și cîștigul fără muncă,Azi, cînd fraza lustruită nu mai poate înșela,Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?Prea v-ați arătat arama sfîșiind această țară,Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,Ca să nu s-arate-odată ce sunteți - niște mișei!Da, cîștigul fără muncă, iată singura pornire;Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei,Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

La tercera epístola

Un sultán dentro de aquellos que reinan sobre un idioma,Que, con el pasto de los rebaños, cambian su patria,Dormía en el suelo sobre su mano derecha,Pero el ojo afuera cerrado, en el interior se despierta.Ve como desde los cielos la luna suavemente desciendeY se acerca de él metamorfoseada en una virgen.Su camino florecía como después del paso de la tierna primavera,Sus ojos están llenos de la sombra de los dolores escondidos;Los bosques se estremecen de tanta hermosura,Las aguas rizan temblando sus caras traslucidas,Pólvora de diamantes cae fina como lluvia,Brillando flotaba en el aire y sobre toda la NaturalezaY a través del encanto suena una música de suspiros,Sobre el firmamento aparecen los arcos iris de noche...Ella, sentándose a su lado, le extiende su mano fina,Su pelo negro en olas de seda se deshace :-Déjame unir mi vida con la tuya... Ven en mis brazos,Y mi dulce dolor alivia con la tuya...Escrito está en el libro de la vida, por los siglos, por las estrellas,Que yo seré tu maestra, tú, maestro de mi vida.Y como la miraba el sultán, ella se oscurece... desaparece;Y siente como desde su corazón un árbol surge,Árbol que crece en un momento como otros en siglos, siempre crece,Con sus ramas se extiende sobre el mundo, sobre el mar;Su gigantesca sombra abarca el horizonteY debajo el universo se extiende como una sombra;Y en las cuatro partes del mundo ve filas de montañas grandes,El Atlas, El Cáucaso, El Toro y los Balcanes seculares;Ve el Éufrates y el Tigris, el Nilo, el viejo Danubio -La sombra del magnifico árbol sobre todo es maestra,Así, Asia, Europa, África con sus desiertosY las negras naves balanceándose sobre ríos,Las olas verdes de trigo balanceándose en trigales,Los mares imponentes y fortalezas al lado de orillas,Todo está delante de él... como sobre una alfombra gigante,Ve país después de país y pueblo detrás de pueblo -Como a través de niebla se pueden ver y se conviertenEn un vasto imperio bajo la sombra de un árbol.

Las águilas ni pueden llegar a las ramas,Pero un viento de triunfo camina largamente,Y golpea muchas filas en el follaje sonante,Gritos de "¡ Allah ! ¡Allahu!" se oyen desde las nubes,El ruido crece como el mar turbio y altivo,Bramidos de batalla se mezclan sin sentido,Las hojas agudas se doblan como manda el viento,Y en frente de la nueva Roma se inclinan hacia el suelo.

Se estremece el sultán... se despierta... sobre el cieloVe la luna como flota sobre la tierra de Eskiser.Y mira triste a la casa del sheik Edebali;Detrás de las rejas de la ventana ve una niñaQue le sonría, flexible como una rama de avellano;Es la hija del sheik, la hermosa Malcatun.Entonces él entiende que su sueño era del profeta,Que por un momento había ascendido en el cielo a Mahoma,Que de su amor mundano nacerá un imperio,Cuyos años, cuyas márgenes solo el cielo puede conocer.

Su sueño se vuelve real y se extiende como una águila,Año tras año su dominio es cada vez más ancho,La bandera verde se levanta cada año más,Pueblo tras pueblo y sultán tras sultán seguían su vuelo.Así, país con país, se abre un camino glorioso...Hasta el Danubio llega el tempestuoso Bayaceto.

A su signo, una orilla con otra se unen usando navesY en sonidos de orquesta militar pasa todo su ejército;Jenízaros, niños adoptivos de Alá, y espahísVienen y oscurecen las tierras en Rovine y en las llanuras;Difundiéndose en enjambres, extienden sus tiendas grandes...Solo en el horizonte lejano se puede oír el bosque de encinas.

Ahora viene un mensajero de paz con un pañuelo en la punta de su palo.Bayaceto, mirándolo, le pregunta con menosprecio :-¿ Qué quieres tú ?-¿ Nosotros ? ¡ Paz y tranquilidad ! Y si no es pedir demasiado, nuestro dueño quería hablar con el grandioso emperador.A un signo el camino se libera y se acerca a la tiendaUn viejo muy simple, si juzgamos por sus ropas, o por sus palabras.- ¿ Tú eres Mircea ?-¡ Sí, emperador !-¡He venido para que te rindes, o si no, cambiaré tu corona por una rama de espinas !-Cualquier intención que tengas, emperador, mientras todavía estamos en paz, yo te digo : "¡Bienvenido !"En lo que concierne al rendimiento, señor, perdónanos;No sé si ahora querrás con tu ejército hacernos dañoO si regresarás, reconsiderando éste camino,Para darnos un signo de tu compasión...Si será una, si será otra... Lo que está escrito para nosotros,Alegres aguantaremos todo, si hay paz, o si hay guerra.-¿Cómo ? ¿ Cuándo el mundo está abierto para mí, de verdad puedo considerarQue el "Aliotman" entero tropezará con un tocón ?¡O, tú ni puedes soñar, viejo, cuantos se pusieron en mi camino !Todas las flores famosas del Occidente,Todo lo que está bajo el signo de la cruz, los emperadores y los reyes se juntaronPara enfrentarse con el huracán levantado por la Semiluna.Se vistieron en mallas brillantes los caballeros de Malta,El Papa, con sus tres coronas, una encima de otra,Los relámpagos se juntaron contra el relámpagoQue en su rabia tempestuosa abarcó tierra y mar.Solo tuvieron que hacer un signo, con el ojo, con el brazo,Y el Occidente empujó todos sus pueblos hacia nosotros;Para el triunfo de la cruz se movieron en filas,Parecían venir de los bosques, parecían venir de estepas;Sacudiendo, sacando de la profunda paz los comienzos del mundo,Volviendo negro el horizonte con sus miles de escudos,Se movían espantosamente como unos bosques de lanzas y espadas,¡ El mar temblaba por miedo de sus barcos !...En Nicópolis has visto cuantas tiendas se instalaronPara estar delante de mí como un muro impenetrable.Cuando vi la multitud, como hojas, como hierba,Con un odio infinito murmuré a mí mismo,Juré que sobre ellos pasaré altivo, sin impedimentos,Que en el Vaticano mi caballo comerá avena...¿ Y de mi cruel tormenta tú te defiendes con un bordón ?¿ Y llevado sobre alas de triunfo, tropezaré con un viejo ?-Con un viejo, sí, emperador, porque el viejo que mirasNo es un hombre común, es el dueño de Valaquia.Yo no te deseo llegar a conocernos,Ni que el Danubio ahogue con espumas tus soldados.Durante los siglos muchos vinieron, empezando con ese huésped,Sobre el cual hablan los viejos, Darío de Histaspes ;Muchos construyeron, a través de los años, sobre el Danubio algún puente,Habían aterrorizado al mundo, llegaron con grandes ejércitos;Emperadores que parecían que ya no caben el mundo,Vinieron en nuestro país para pedir tierra y agua -Y no quiero presumir, ni quiero asustarte,Pero como vinieron, se convirtieron en tierra y agua.¿ Tú estás orgulloso porque antes trastornasteSoldados cubiertos en hierro, luchando para emperadores y reyes ?¿ Estás orgulloso porque el Occidente perdió frente a ti ?¿ Para que lucharon ellos, que quería el Occidente ?El laurel querían robar de tu frente de hierro,El triunfo de la fe lo quería cualquier caballero.¿ Yo ? Defiendo mi pobreza, mis necesidades y mi puebloY por eso todo lo que se mueve en este país, el río, la rama,Son amigos solo para mí, y para ti son enemigos,Odiado estarás por todo, sin poder darte cuenta;¡ No somos ricos, pero el amor para la tierra es un muro,Que nunca se asustará de la fama de ninguno !

Apenas se largó el viejo... Que susurro, que tumulto !El bosque hervía de ruido, de armas y de trompetas,Y desde su falda verde miles de cabezas con cabellos largos,Miles de cascos brillantes salían desde la sombra;Los jinetes llenan el campo y enjambran después de un signoY golpean sus caballos salvajes con sus espuelas de madera,Sobre las pezuñas corren encima de la tierra negra,Lanzas largas brillan en el sol, arcos se estiran en el viento,Y como nubes de cobre, como trote de graniza,Oscurecen el horizonte, vienen flechas de todas las partes,Rugiendo como el temporal y como el chasquido de lluvia...Gime el campo por el pataleo y por los gritos de batalla.En vano gritaba el emperador como un león rabioso,La sombra de la muerte se vuelve cada vez más grande;En vano levanta la bandera verde en frente de su ejército,Porque está perdido en todos los lados,Porque heridas se sacuden largas filas de soldados;Caen los asabes como hojas en el campo,Sobre sus rodillas caían los pedestres, los caballeros se trastornaban;Cuando las flechas caen en olas sibilantes,Golpeando como el cierzo, como el helado,Sobre la tierra parece que ha caído el cielo...Mircea mismo conduce en la batalla el terrible temporal,Que viene, viene, viene, destruye todo que encuentra;Pataleando llegan los jinetes rumanos como un muro de jabalinas,Entre las bandas paganas pasan abriéndose largos caminos;En caos se dispersan las filas del enemigo,Y corriendo triunfadores vienen banderas del país,Como un diluvio que destruye, como un mar alborotado -Dentro de una hora los paganos se quedan como mala hierba disipada;Ese granizo de acero corre hacia el Danubio para escaparY detrás de él se extiende grandioso el ejército rumano.

Mientras el ejército reposa, el sol empieza a ponerse,Queriendo coronar las cabezas altas del paísCon un nimbo de triunfo; un relámpago largo petrificadoBordea las negras montañas en el entero ocaso,Hasta que brotan de los siglos estrellas, una por una,Y desde la niebla, desde los bosques, temblando aparece la luna;La dueña de los mares y de la noche derrama tranquilidad y sueño.Al lado de su tienda, uno de los hijos del magnifico señorSe queda sonriendo con un recuerdo, sobre sus rodillas escribe una carta,Para mandar a su amada, mas allá del río Argeş :

"Desde el valle de RovineHablamos, Señora, con Tigo,No con la boca, con la carta,Porque nos eres tan lejos.Pidiéramos, Señora, pedir,Que enviaras a través de alguienLo que hay más bello en Tu valle :El bosque y los prados,Los ojos y las cejas;Porque yo también voy a mandarLo que hay más bello en estas partes :Mi ejército y las banderas,El bosque con sus ramas,El casco con sus plumas,Los ojos y las cejas.Y que sepas que estoy sano,Que, agradeciendo a Cristo,Te beso, Señora, con respeto.”

De tiempos como esos hablaron los cronistas, los poetas;Nuestro siglo está lleno de payasos y de herodesEn las fuentes históricas todavía puedo encontrar héroes;¿ Pero es posible con una lira soñadora, con sonidos de flauta,Honrar a los patriotas que vivieron después ?¡Oh, antes de esos, escóndete, Apolo !¡ Héroes ! que en el pasado de hazañas os habíais perdido,Ahora sois nuevamente de moda, os sacan de las crónicas,Y envolviéndose con vuestra bandera, os citan todos los imbéciles,Mezclando siglos de oro con el barro de su prosa.Quedaos en vuestra santa sombra, "Basarabi" y "Musatini",Fundadores de países, establecedores de leyes y costumbres,Que con el arado y la espada habéis extendido vuestro dominioDesde la montaña hasta el mar y el Danubio azul.

¿ Pero nuestro presente no es grandioso ? ¿ No me puede ofrecer todo lo que yo pido ?¿ No voy a encontrar en nuestras tierras alguna joya exquisita ?¿ No somos respetados en todo el mundo ?¿ No se nacen glorias en la calle y en la puerta del café,No tenemos hombres que luchan con lanzas retóricas,En el aplauso fuerte de la muchedumbre,Charlatanes en los asuntos del estado,Máscaras famosas dignas de una comedia de la mentira ?¿ De patria, de virtud, no habla el liberal,Hasta te hace pensar que su vida es limpia como un cristal ?Ni te imaginas que delante de ti tienes un palo de café,Que se ríe en sí mismo de todas sus palabras vacías;Puedes ver su fealdad, sin mente, sin corazón,Con la vista en niebla y una gran sotabarba,Negro, encorvado y codicioso, un manantial de trampas,A sus compañeros cuenta sus pequeñeces envenenadas;En sus labios todos tienen la virtud, y su ser es una nada,Quintaesencia de basura desde la cabeza hasta la planta.Y encima de todos, para reconocer su ejército,Mira el funesto con sus ojos reventones como de rana...¡ De estos nuestro país elige hoy sus mensajeros !Hombres adecuados para asentarse encasillados en la santa Golia,O en camisas con mangas largas y con caperuzas sobre sus cabezas,Hoy nos dan ordenes y nos establecen impuestos, nos hablan de filosofía.¡ Los patriotas ! Los virtuosos, los constructores de edificios,Donde reina el desenfreno en acciones y palabras,Con piedad de zorro se sientan en sus "altares",Y aplaudan con frenesí esquemas, canciones y juegos...Y después en el Consejo Nacional se juntan para admirarse entre ellosBúlgaros con nucas gruesas, griegos con narices finas;Todas esas caras pretenden que son romanas,¡ Toda la griega-bulgaridad es descendiente de Trajano !¡ Ésta espuma envenenada, ésta plebe, ésta basuraHa llegado a ser dueña del país y de nosotros !Todo lo que en otros países es locura, excremento,Todo lo que lleva el signo de podrido desde el nacimiento,Todo lo que es pérfido y ávido, todo el Fanar, todos los "ilotas",Fueron escurridos hasta aquí y forman los patriotas,¡ Hasta que los fanfarrones y los parlanchines, los imbéciles y los sotabarbudos,Los tartamudos con boca retorcida son los maestros de esta nación !

¿ Vosotros sois los descendentes de Roma ? ¡ Unos malvados y unos eunucos !¡ Tendría vergüenza la humanidad si tuviera que llamaros a vosotros seres humanos !¡ Y esa peste, estas criaturasNo tienen vergüenza cuando con sus bocasEnsucian la gloria de nuestro pueblo,Hasta se atreven pronunciar el nombre del país!

En París, en burdeles de cinismo y pereza,Con mujeres decaídas, en orgías obscenas,Habéis invertido vuestra fortuna, vuestra juventud...¿ Que sacó de vosotros el Occidente,si era imposible sacar algo ?

Habéis regresado de ahí, como mente una botella de perfume,Con un monóculo y como arma una varita de “promenade”,Envejecidos antes del tiempo pero con cerebros de niños,Como ciencia teniendo en mente algún valso de "Bal-Mabil",Y en cambio de vuestro dinero alguna cortesana...¡ Oh, te admiro, prole de origen romana !Y ahora miráis con terror nuestras caras escépticas,Os asombráis que vuestras mentiras ya no son tragadas,Cuando vemos que todos los que usan grandes palabrasSolo buscan el dinero, ganarlo sin trabajar,Hoy, cuando la frase tersa no nos puede engañar,La culpa la tienen otros, mis señores, ¿ no es verdad ?Demasiado tiempo habéis mostrado vuestro valor, hundiendo este país,Demasiado tiempo habéis llenado de vergüenza nuestro nombre, nuestro pueblo,Demasiado tiempo os habéis burlado de nuestro idioma, de nuestros antepasados y de nuestras costumbres,Para que no sea claro lo que sois – ¡ unos infames !Sí, dinero sin trabajo, su única meta en la vida;¿ La virtud ? Estupidez; ¿ El genio ? Infelicidad.

Pero dejad por lo menos a los antepasados dormir en el polvo de las crónicas,Desde su pasado glorioso os podrían mirar como mucho irónicos.¡ Por qué no vienes, Ţepeş, mi señor, para coger estos vagabundos,Y dividirlos en dos montones : de locos y de ladrones,En dos grandes jaulas meterlos con la fuerza,Prender fuego a la cárcel y al manicomio !