Atît de fragedă...
Atît de fragedă, te-asameniCu floarea albă de cireș,și ca un înger dintre oameniÎn calea vieţii mele ieși.
Abia atingi covorul moale,Mătasa sună sub picior,și de la creștet pîn-în poalePlutești ca visul de ușor.
Din încreţirea lungii rochiiRăsai ca marmura în loc -S-atîrnă sufletu-mi de ochiiCei plini de lacrimi și noroc.
O, vis ferice de iubire,Mireasă blîndă din povești,Nu mai zîmbi! A ta zîmbireMi-arată cît de dulce ești,
Cît poţi cu-a farmecului noapteSă-ntuneci ochii mei pe veci,Cu-a gurii tale calde șoapte,Cu-mbrăţișări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,Un văl pe ochii tăi fierbinţi:E-ntunecoasa renunţare,E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ș-am înţeles prea bineSă nu mă ţin de pasul tău,Pierdută vecinic pentru mine,Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vinăși vecinic n-o să mi-o mai iert,Spăși-voi visul de luminăTinzîndu-mi dreapta în deșert.
ș-o să-mi răsai ca o icoanăA pururi verginei Marii,Pe fruntea ta purtînd coroană -Unde te duci? Cînd o să vii?