Luceafarul
A fost odată ca-n poveştiA fost ca niciodată,Din rude mari împărăteşti,O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţiŞi mândră-n toate cele,Cum e Fecioara între sfinţiŞi luna între stele.
Din umbra falnicelor bolţiEa pasul şi-l îndreaptăLângă fereastră, unde-n colţLuceafărul aşteaptă.
Privea în zare cum pe măriRăsare şi străluce,Pe mişcătoarele cărăriCorăbii negre duce,
Îl vede azi, îl vede mâni,Astfel dorinţa-i gata;El iar, privind de săptămâni,Îi cade dragă fata.
Cum ea pe coate-şi răzimaVisând ale ei tâmple,De dorul lui şi inimaŞi sufletu-i se împle.
Şi cât de viu s-aprinde elÎn orişicare sară,Spre umbra negrului castelCând ea o sa-i apară.
* * *
Şi pas cu pas pe urma eiAlunecă-n odaie,Ţesând cu recile-i scânteiO mreajă de văpaie.
Şi când în pat se-ntinde dreptCopila să se culce,I-atinge mânile pe piept,I-nchide geana dulce;
Şi din oglindă luminişPe trupu-i se revarsă,Pe ochii mari, bătând închişiPe faţa ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surâs,El tremura-n oglindă,Căci o urma adânc în visDe suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el în somn,Oftând din greu suspină:– O, dulce-al nopţii mele Domn,De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n casă şi în gândŞi viaţa-mi luminează!
El asculta tremurător,Se aprindea mai tareŞi s-arunca fulgerător,Se cufunda în mare;
Şi apa unde-au fost căzutÎn cercuri se roteşte,Şi din adânc necunoscutUn mândru tânăr creşte.
Uşor el trece ca pe pragPe marginea feresteiŞi ţine-n mână un toiagÎncununat cu trestii.
Părea un tânăr voievodCu păr de aur moale,Un vânăt giulgi se-ncheie nodPe umerele goale.
Iar umbra feţei străveziiE albă ca de ceară –Un mort frumos cu ochii viiCe scânteie-n afară.
– Din sfera mea venii cu greuCa să-ţi urmez chemarea,Iar cerul este tatăl meuŞi muma-mea e marea.
Ca în cămara ta să vin,Să te privesc de-aproape,Am coborât cu-al meu seninŞi m-am născut din ape.
O, vin’! odorul meu nespus,Şi lumea ta o lasă;Eu sunt luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă.
Colo-n palate de mărgeanTe-oi duce veacuri multe,Şi toată lumea-n oceanDe tine o s-asculte.
– O, eşti frumos, cum numa-n visUn înger se arată,Dară pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodată;
Străin la vorba şi la port,Luceşti fără de viaţă,Caci eu sunt vie, tu eşti mort,Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
* * *
Trecu o zi, trecură treiŞi iarăşi, noaptea, vineLuceafărul deasupra eiCu razele senine.
Ea trebui de el în somnAminte să-şi aducăŞi dor de-al valurilor DomnDe inim-o apucă:
– Cobori în jos, luceafăr blândAlunecând pe-o rază,Pătrunde-n casă şi în gând,Şi viaţa-mi luminează.
Cum el din cer o auzi,Se stinse cu durere,Iar ceru-ncepe a rotiÎn locul unde piere;
În aer rumene văpăiSe-ntind pe lumea-ntreagă,Şi din a chaosului văiUn mândru chip se-ncheagă;
Pe negre viţele-i de părCoroana-i arde pare,Venea plutind în adevărScăldat în foc de soare.
Din negru giulgi se desfăşorMarmoreele braţă,El vine trist şi gânditorŞi palid e la faţă;
Dar ochii mari şi minunaţiLucesc adânc himeric,Ca două patimi fără saţŞi pline de-ntuneric.
– Din sfera mea venii cu greuCa să te-ascult ş-acuma,Şi soarele e tatăl meu,Iar noaptea-mi este muma;
O, vin’, odorul meu nespus,Şi lumea ta o lasă;Eu sunt luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă.
O, vin’, în părul tău bălaiS-anin cununi de stele,Pe-a mele ceruri să răsaiMai mândră decât ele.
– O, eşti frumos, cum numa-n visUn demon se arată,Dară pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodată!
Mă dor de crudul tău amorA pieptului meu coarde,Şi ochii mari şi grei mă dor,Privirea ta mă arde.
– Dar cum ai vrea să mă cobor?Au nu-nţelegi tu oare,Cum că eu sunt nemuritor,Şi tu eşti muritoare?
– Nu caut vorbe pe ales,Nici ştiu cum aş începe –Deşi vorbeşti pe înţeles,Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezământSă te-ndrăgesc pe tine,Tu te coboară pe pământ,Fii muritor ca mine.
– Tu-mi cei chiar nemurirea meaÎn schimb pe-o sărutare,Dar voi să ştii asemeneaCât te iubesc de tare;
Da, mă voi naşte din păcat,Primind o altă lege;Cu vecinicia sunt legat,Ci voi să mă dezlege.
Şi se tot duce... S-a tot dus.De dragu-unei copile,S-a rupt din locul lui de sus,Pierind mai multe zile.
* * *
În vremea asta Cătălin,Viclean copil de casă,Ce împle cupele cu vinMesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu pasA-mpărătesei rochii,Băiat din flori şi de pripasDar îndrăzneţ cu ochii,
Cu obrăjori ca doi bujoriDe rumeni, bată-i vina,Se furişeaza pânditorPrivind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcuŞi mândră, arz-o focul;Ei Cătălin, acu i-acuCa să-ţi încerci norocul.
Şi-n treacăt o cuprinse linÎntr-un ungher degrabă.– Da’ ce vrei, mări Cătălin?Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.
– Ce voi? Aş vrea să nu mai staiPe gânduri totdeauna,Să râzi mai bine şi să-mi daiO gură, numai una.
– Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,Dă-mi pace, fugi departe –O, de luceafărul din cerM-a prins un dor de moarte.
– Dacă nu ştii, ţi-aş arătaDin bob în bob amorul,Ci numai nu te mânia,Ci stai cu binişorul.
Cum vânătoru-ntinde-n crângLa păsărele laţul,Când ţi-oi întinde braţul stângSă mă cuprinzi cu braţul;
Şi ochii tăi nemişcătoriSub ochii mei rămâie...De te înalţ de subsuoriTe-nalţă din călcâie;
Când faţa mea se pleacă-n jos,În sus rămâi cu faţa,Să ne privim nesăţiosŞi dulce toată viaţa;
Şi ca să-ţi fie pe deplinIubirea cunoscută,Când sărutându-te mă-nclin,Tu iarăşi mă sărută.
Ea-l asculta pe copilaşUimită şi distrasă,Şi ruşinos şi drăgălaş,Mai nu vrea, mai se lasă,
Şi-i zise-ncet: – Încă de micTe cunoşteam pe tine,Şi guraliv şi de nimic,Te-ai potrivi cu mine...
Dar un luceafăr, răsăritDin liniştea uitării,Dă orizon nemărginitSingurătăţii mării;
Şi tainic genele le plec,Căci mi le împle plânsul,Când ale apei valuri trecCălătorind spre dânsul;
Luceşte cu-n amor nespusDurerea să-mi alunge,Dar se înalţă tot mai sus,Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze reciDin lumea ce-l desparte...În veci îl voi iubi şi-n veciVa rămânea departe...
De-aceea zilele îmi suntPustii ca nişte stepe,Dar nopţile-s de-un farmec sfântCe nu-l mai pot pricepe.
– Tu esti copilă, asta e...Hai ş-om fugi în lume,Doar ni s-or pierde urmeleŞi nu ne-or şti de nume,
Căci amândoi vom fi cuminţi,Vom fi voioşi şi teferi,Vei pierde dorul de părinţiŞi visul de luceferi.
* * *
Porni luceafărul. CreşteauÎn cer a lui aripe,Şi căi de mii de ani treceauÎn tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubtDeasupra-i cer de stele –Părea un fulger nentreruptRătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,Jur împrejur de sine,Vedea ca-n ziua cea dentâiCum izvorau lumine.
Cum izvorând îl înconjorCa nişte mări de-a-notul …El zboară, gând purtat de dor,Pân’ piere totul, totul.
Căci unde-ajunge nu-i hotar,Nici ochi spre a cunoaşte,Şi vremea-ncearcă în zadarDin goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totusi eO sete care-l soarbe,E un adânc asemeneUitării celei oarbe.
– De greul negrei veciniciiPărinte, mă dezleagăŞi lăudat pe veci să fiiPe-a lumii scară-ntreagă.
O, cere-mi, Doamne, orice preţ,Dar dă-mi o altă soarte,Căci tu izvor eşti de vieţiŞi dătător de moarte.
Reia-mi al nemuririi nimbŞi focul din privireŞi pentru toate dă-mi în schimbO oră de iubire.
Din chaos, Doamne,-am apărutŞi m-aş întoarce-n chaos…Şi din repaos m-am născutMi-e sete de repaos.
– Hyperion, ce din genuniRăsai c-o-ntreagă lume,Nu-mi cere semne şi minuniCe nu au chip şi nume.
Tu vrei un om să te socoţi,Cu ei să te asameni?Dar piară oamenii cu toţiS-ar naşte iarăşi oameni.
Ei numai doar durează-n vântDeşarte idealuri –Când valuri află un mormântRăsar în urmă valuri.
Ei au doar stele cu norocŞi prigoniri de soarte,Noi nu avem nici timp, nici loc,Şi nu cunoaştem moarte.
Din sânul vecinicului ieriTrăieşte azi ce moare,Un soare de s-ar stinge-n cerS-aprinde iarăşi soare.
Părând în veci a răsări,Din urmă moartea-l paşte,Căci toţi se nasc spre a muriŞi mor spre a se naşte.
Iar tu, Hyperion, rămâi,Oriunde ai apune…Cere-mi cuvântul meu dentâi –Să-ţi dau înţelepciune?
Vrei să dau glas acelei guri,Ca dup-a ei cântareSă se ia munţii cu păduriŞi insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să arăţiDreptate şi tărie?Ţi-aş da pământul în bucăţiSă-l faci împărăţie.
Îţi dau catarg lângă catarg,Oştiri spre a străbatePământu-n lung şi marea-n larg,Dar moartea nu se poate…
Şi pentru cine vrei sa mori?Întoarce-te, te-ndreaptăSpre-acel pământ rătăcitorŞi vezi ce te aşteaptă.
* * *
În locul lui menit din cerHyperion se-ntoarseŞi, ca şi-n ziua cea de ieri,Lumina şi-o revarsă.
Căci este sara-n asfinţitŞi noaptea o să-nceapă;Răsare luna liniştitŞi tremurând din apă
Şi împle cu-ale ei scânteiCărările din crânguri.Sub şirul lung de mândri teiŞedeau doi tineri singuri.
– O, lasă-mi capul meu pe sân,Iubito, să se culceSub raza ochiului seninŞi negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reciGândirile străbate-mi,Revarsă linişte de veciPe noaptea mea de patimi.
Şi de asupra mea rămâiDurerea mea de-o curmă,Căci eşti iubirea mea dentâiŞi visul meu din urmă.
Hyperion vedea de susUimirea-n a lor faţă;De-abia un braţ pe gât i-a pusŞi ea l-a prins în braţă…
Miroase florile-argintiiŞi cad, o dulce ploaie,Pe creştele a doi copiiCu plete lungi, bălaie.
Ea, îmbătată de amor,Ridică ochii. VedeLuceafărul. Şi-ncetişorDorinţele-i încrede:
– Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n codru şi în gând,Norocu-mi luminează!
El tremură ca-n alte dăţiÎn codri şi pe dealuri,Călăuzind singurătăţiDe mişcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecutÎn mări din tot înaltul:– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmtNorocul vă petrece,Ci eu în lumea mea mă simtNemuritor şi rece.