Mihai Eminescu "Luceafarul" letra

Traducción al:ardeenesitsv

Luceafarul

A fost odată ca-n poveştiA fost ca niciodată,Din rude mari împărăteşti,O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţiŞi mândră-n toate cele,Cum e Fecioara între sfinţiŞi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţiEa pasul şi-l îndreaptăLângă fereastră, unde-n colţLuceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe măriRăsare şi străluce,Pe mişcătoarele cărăriCorăbii negre duce,

Îl vede azi, îl vede mâni,Astfel dorinţa-i gata;El iar, privind de săptămâni,Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzimaVisând ale ei tâmple,De dorul lui şi inimaŞi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde elÎn orişicare sară,Spre umbra negrului castelCând ea o sa-i apară.

* * *

Şi pas cu pas pe urma eiAlunecă-n odaie,Ţesând cu recile-i scânteiO mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde dreptCopila să se culce,I-atinge mânile pe piept,I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminişPe trupu-i se revarsă,Pe ochii mari, bătând închişiPe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,El tremura-n oglindă,Căci o urma adânc în visDe suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,Oftând din greu suspină:– O, dulce-al nopţii mele Domn,De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n casă şi în gândŞi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător,Se aprindea mai tareŞi s-arunca fulgerător,Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzutÎn cercuri se roteşte,Şi din adânc necunoscutUn mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe pragPe marginea feresteiŞi ţine-n mână un toiagÎncununat cu trestii.

Părea un tânăr voievodCu păr de aur moale,Un vânăt giulgi se-ncheie nodPe umerele goale.

Iar umbra feţei străveziiE albă ca de ceară –Un mort frumos cu ochii viiCe scânteie-n afară.

– Din sfera mea venii cu greuCa să-ţi urmez chemarea,Iar cerul este tatăl meuŞi muma-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,Să te privesc de-aproape,Am coborât cu-al meu seninŞi m-am născut din ape.

O, vin’! odorul meu nespus,Şi lumea ta o lasă;Eu sunt luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgeanTe-oi duce veacuri multe,Şi toată lumea-n oceanDe tine o s-asculte.

– O, eşti frumos, cum numa-n visUn înger se arată,Dară pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodată;

Străin la vorba şi la port,Luceşti fără de viaţă,Caci eu sunt vie, tu eşti mort,Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

* * *

Trecu o zi, trecură treiŞi iarăşi, noaptea, vineLuceafărul deasupra eiCu razele senine.

Ea trebui de el în somnAminte să-şi aducăŞi dor de-al valurilor DomnDe inim-o apucă:

– Cobori în jos, luceafăr blândAlunecând pe-o rază,Pătrunde-n casă şi în gând,Şi viaţa-mi luminează.

Cum el din cer o auzi,Se stinse cu durere,Iar ceru-ncepe a rotiÎn locul unde piere;

În aer rumene văpăiSe-ntind pe lumea-ntreagă,Şi din a chaosului văiUn mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de părCoroana-i arde pare,Venea plutind în adevărScăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşorMarmoreele braţă,El vine trist şi gânditorŞi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţiLucesc adânc himeric,Ca două patimi fără saţŞi pline de-ntuneric.

– Din sfera mea venii cu greuCa să te-ascult ş-acuma,Şi soarele e tatăl meu,Iar noaptea-mi este muma;

O, vin’, odorul meu nespus,Şi lumea ta o lasă;Eu sunt luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin’, în părul tău bălaiS-anin cununi de stele,Pe-a mele ceruri să răsaiMai mândră decât ele.

– O, eşti frumos, cum numa-n visUn demon se arată,Dară pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amorA pieptului meu coarde,Şi ochii mari şi grei mă dor,Privirea ta mă arde.

– Dar cum ai vrea să mă cobor?Au nu-nţelegi tu oare,Cum că eu sunt nemuritor,Şi tu eşti muritoare?

– Nu caut vorbe pe ales,Nici ştiu cum aş începe –Deşi vorbeşti pe înţeles,Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământSă te-ndrăgesc pe tine,Tu te coboară pe pământ,Fii muritor ca mine.

– Tu-mi cei chiar nemurirea meaÎn schimb pe-o sărutare,Dar voi să ştii asemeneaCât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,Primind o altă lege;Cu vecinicia sunt legat,Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce... S-a tot dus.De dragu-unei copile,S-a rupt din locul lui de sus,Pierind mai multe zile.

* * *

În vremea asta Cătălin,Viclean copil de casă,Ce împle cupele cu vinMesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pasA-mpărătesei rochii,Băiat din flori şi de pripasDar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjori ca doi bujoriDe rumeni, bată-i vina,Se furişeaza pânditorPrivind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcuŞi mândră, arz-o focul;Ei Cătălin, acu i-acuCa să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse linÎntr-un ungher degrabă.– Da’ ce vrei, mări Cătălin?Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.

– Ce voi? Aş vrea să nu mai staiPe gânduri totdeauna,Să râzi mai bine şi să-mi daiO gură, numai una.

– Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,Dă-mi pace, fugi departe –O, de luceafărul din cerM-a prins un dor de moarte.

– Dacă nu ştii, ţi-aş arătaDin bob în bob amorul,Ci numai nu te mânia,Ci stai cu binişorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crângLa păsărele laţul,Când ţi-oi întinde braţul stângSă mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcătoriSub ochii mei rămâie...De te înalţ de subsuoriTe-nalţă din călcâie;

Când faţa mea se pleacă-n jos,În sus rămâi cu faţa,Să ne privim nesăţiosŞi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplinIubirea cunoscută,Când sărutându-te mă-nclin,Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaşUimită şi distrasă,Şi ruşinos şi drăgălaş,Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zise-ncet: – Încă de micTe cunoşteam pe tine,Şi guraliv şi de nimic,Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsăritDin liniştea uitării,Dă orizon nemărginitSingurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,Căci mi le împle plânsul,Când ale apei valuri trecCălătorind spre dânsul;

Luceşte cu-n amor nespusDurerea să-mi alunge,Dar se înalţă tot mai sus,Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reciDin lumea ce-l desparte...În veci îl voi iubi şi-n veciVa rămânea departe...

De-aceea zilele îmi suntPustii ca nişte stepe,Dar nopţile-s de-un farmec sfântCe nu-l mai pot pricepe.

– Tu esti copilă, asta e...Hai ş-om fugi în lume,Doar ni s-or pierde urmeleŞi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,Vom fi voioşi şi teferi,Vei pierde dorul de părinţiŞi visul de luceferi.

* * *

Porni luceafărul. CreşteauÎn cer a lui aripe,Şi căi de mii de ani treceauÎn tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubtDeasupra-i cer de stele –Părea un fulger nentreruptRătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,Jur împrejur de sine,Vedea ca-n ziua cea dentâiCum izvorau lumine.

Cum izvorând îl înconjorCa nişte mări de-a-notul …El zboară, gând purtat de dor,Pân’ piere totul, totul.

Căci unde-ajunge nu-i hotar,Nici ochi spre a cunoaşte,Şi vremea-ncearcă în zadarDin goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totusi eO sete care-l soarbe,E un adânc asemeneUitării celei oarbe.

– De greul negrei veciniciiPărinte, mă dezleagăŞi lăudat pe veci să fiiPe-a lumii scară-ntreagă.

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,Dar dă-mi o altă soarte,Căci tu izvor eşti de vieţiŞi dătător de moarte.

Reia-mi al nemuririi nimbŞi focul din privireŞi pentru toate dă-mi în schimbO oră de iubire.

Din chaos, Doamne,-am apărutŞi m-aş întoarce-n chaos…Şi din repaos m-am născutMi-e sete de repaos.

– Hyperion, ce din genuniRăsai c-o-ntreagă lume,Nu-mi cere semne şi minuniCe nu au chip şi nume.

Tu vrei un om să te socoţi,Cu ei să te asameni?Dar piară oamenii cu toţiS-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vântDeşarte idealuri –Când valuri află un mormântRăsar în urmă valuri.

Ei au doar stele cu norocŞi prigoniri de soarte,Noi nu avem nici timp, nici loc,Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieriTrăieşte azi ce moare,Un soare de s-ar stinge-n cerS-aprinde iarăşi soare.

Părând în veci a răsări,Din urmă moartea-l paşte,Căci toţi se nasc spre a muriŞi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi,Oriunde ai apune…Cere-mi cuvântul meu dentâi –Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,Ca dup-a ei cântareSă se ia munţii cu păduriŞi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţiDreptate şi tărie?Ţi-aş da pământul în bucăţiSă-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,Oştiri spre a străbatePământu-n lung şi marea-n larg,Dar moartea nu se poate…

Şi pentru cine vrei sa mori?Întoarce-te, te-ndreaptăSpre-acel pământ rătăcitorŞi vezi ce te aşteaptă.

* * *

În locul lui menit din cerHyperion se-ntoarseŞi, ca şi-n ziua cea de ieri,Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţitŞi noaptea o să-nceapă;Răsare luna liniştitŞi tremurând din apă

Şi împle cu-ale ei scânteiCărările din crânguri.Sub şirul lung de mândri teiŞedeau doi tineri singuri.

– O, lasă-mi capul meu pe sân,Iubito, să se culceSub raza ochiului seninŞi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reciGândirile străbate-mi,Revarsă linişte de veciPe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămâiDurerea mea de-o curmă,Căci eşti iubirea mea dentâiŞi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de susUimirea-n a lor faţă;De-abia un braţ pe gât i-a pusŞi ea l-a prins în braţă…

Miroase florile-argintiiŞi cad, o dulce ploaie,Pe creştele a doi copiiCu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,Ridică ochii. VedeLuceafărul. Şi-ncetişorDorinţele-i încrede:

– Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n codru şi în gând,Norocu-mi luminează!

El tremură ca-n alte dăţiÎn codri şi pe dealuri,Călăuzind singurătăţiDe mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecutÎn mări din tot înaltul:– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmtNorocul vă petrece,Ci eu în lumea mea mă simtNemuritor şi rece.

El Lucero

Érase una vez como en los cuentos,Érase como si nunca había pasado,De un linaje imperial nacida,Una princesa bellérrima.

Y era la única hija,Soberbia en cualquier cosa,Como la Virgen entre los santosY la Luna entre las estrellas.

Desde la sombra de las magnificas bóvedas,Ella dirige sus pasosHacia la ventana, donde en la esquinaEl Lucero la está esperando.

Miraba al horizonte, sobre los maresÉl aparece y brilla,Sobre los caminos movedizosConduce naves negras.

Lo ve hoy, lo ve mañana,Y así nace el deseo,Él, mirando por semanas,Se enamora de la muchacha.

Como su frente soñadoraQuedaba apoyada en los codos,De su añoranza se llenanSu alma y su corazón.

Y con que fuerzaSe enciende cada noche él,Cuando en la sombra del castillo negroElla lo está esperando.

***

Y, poco a poco, siguiéndola,Desciende en la habitación,Tejiendo con sus chispas fríasUna tela de llamas.

Y cuando en la cama la niñaSe extiende para dormir,Él toca sus manos delicadas,Cierra sus cejas dulces;

Y desde el espejo luminiscenciaSe difunde sobre su cuerpo,Sobre sus ojos grandes, ahora cerrados,Sobre su cara acostada.

Ella lo miraba sonriendo,Él temblaba en el espejo,Porque la seguía sumergido en su sueñoPara llegar a su alma.

Y ella, hablando en su sueño,Suspirando amargamente dice:- Oh, dulce maestro de mi noche,¿Por qué no vienes ? ¡Ven!

Baja suavemente, tierno lucero,Deslizando sobre un rayo,Entra en mi hogar y mi pensamiento,¡Trayendo luz a mi vida!

Él escuchaba temblante,Se encendía cada vez más,Y se tiraba fulgurante,Se sumergía en el mar;

Y el agua, donde él cayó,Da vueltas en un circulo,Y desde el abismo desconocidoUn joven soberbio aparece.

Despacio llega a la ventana,Que para él es un felpudo,Y en su mano tiene un bordónCoronado con cañas.

Parecía un joven voivodaCon blando pelo rubio,Una mortaja morada se cierra en un nudoSobre sus hombros desnudos.

Y la sombra de su cara traslúcidaEs blanca como cera -Un muerto hermoso con ojos vivosQue echan chispas hacia fuera.

- Desde mi esfera llegué difícilmentePara responder a tu llamada,Mi padre es el cieloY el mar mi madre.

Para venir a tu cuarto,Para mirarte desde cerca,Bajé del firmamentoY nací desde las aguas.

¡ Oh, ven ! mi tesoro maravilloso,Deja para siempre tu mundo;Yo soy el lucero de arriba,Y tu serás mi novia.

Ahí, en palacios de madrépora,Vivirás por muchos siglosY todos los seres del océanoObedecerán a tus órdenes.

- Oh, eres hermoso, como sólo en un sueñoUn ángel puede aparecer,Pero sobre éste caminoYo nunca caminaré;

Extraño por tu habla y tus ropasTú brillas desprovisto de vida,Pero yo soy viva, tú eres muerto,Y tu mirada me hiela.

***

Pasó un día, pasaron tres,Y vino otra vez la noche,El lucero se queda encima de ellaCon sus rayos serenos.

Ella tuvo, en su sueño,Que acordarse de élY su corazón fue invadidoPor una enorme añoranza:

- Baja suavemente, tierno lucero,Deslizando sobre un rayo,Entra en mi hogar y mi pensamiento¡Trayendo luz a mi vida!

Como él la oyó desde el cielo,Se apago con dolor,Y el cielo empezó a dar vueltasEn el lugar donde él desapareció.

En el aire llamas rojizasSe difunden en el mundo entero,Y desde los valles del caosEmerge una cara hermosa.

Sobre sus negras mechasUna corona parece arder,Venía flotando en la verdad,Bañado en el fuego del sol.

Desde una negra mortaja empiezanSus brazos marmóreos,Él viene triste y meditabundo,Y su cara está pálida.

Pero sus ojos grandes y maravillososBrillan profunda, quiméricamente,Como dos pasiones infinitasY llenas de tinieblas.

- Desde mi esfera llegué difícilmentePara poder escucharte ahora,Y mi padre es el sol,Y la noche es mi madre.

¡ Oh, ven! mi tesoro encantador,Deja para siempre éste mundo,Yo soy el lucero de arriba,Y tu serás mi novia.

¡ Oh, ven! en tu pelo rubioPondré coronas de estrellas,Sobre mis cielos aparecerásMás soberbia que ellas.

- Oh, eres hermoso, como solo en un sueñoUn demonio puede aparecer,Pero sobre tu camino¡Yo nunca caminaré!

Me duelen las cuerdas de mi pechoPor culpa de tu cruel amor,Tus ojos grandes y pesados duelen,Tu mirada me está quemando.

- ¿Pero como puedo bajar yo?¿Será que no entiendesQue yo soy inmortal,Mientras tú eres mortal?

- No busco palabras selectas,Ni sabría como empezar,Aunque estás hablando claramente,Yo no te puedo entender.

Pero si quieres de verdadQue yo me enamore de ti,Bájate sobre la tierra,Y seas mortal como yo.

- Tu pides mi inmortalidadEn cambio por un beso,Pero quiero que sepas plenamenteLa intensidad de mi amor;

Sí, naceré desde el pecado,Recibiendo otra ley;Estoy unido con la eternidadPero quiero estar desunido.

Y se va... caminos infinitos...Por el amor para una niña,Escapó de su lugar de arriba,Desapareció por muchos días.

***

En todo éste tiempo, Cătălin,Astuto niño del palacio,Que llena las copas con vinoEn tiempos de fiesta,

Un paje que transportaLos vestidos de la reina,Hijo natural y de vergüenza,Pero con mirada atrevida,

Con mejillas como peonías,Pues así son de rojos,Se está colando y esperaMirando a la princesa Cătălina.

Pero que hermosa llegó a ser,Ahora es tan soberbia,Bueno, Cătălin, ahora es el momentoPara que pruebes fortuna.

Pasando la cogió suavementeEn un rincón del palacio,- Pero que quieres, Cătălin?Vete a tus asuntos.

- ¿Qué quiero? Quisiera que no te quedarías másPerdida en tus pensamientos,Mejor ríes y me dasUn beso, sólo uno.

- Pero yo ni sé que me pides,Déjame en paz, corre de aquí,Oh, para el lucero de arribaTengo una enorme añoranza.

- Si tú no sabes, te puedo enseñarPaso con paso el amor,Tú sólo quédate tranquila,Pues no tenemos prisa.

Como el cazador en el bosqueExtiende su lazo para coger pajaritos,Cuando yo extiendo mi brazo izquierdoCógeme tú también con tu brazo;

Y tus ojos inmóvilesTienen que quedarse bajo los míos,Si te levanto desde los sobacos,Levántate de tus talones;

Cuando mi cara está bajando,Hacia arriba quédate con tu cara,Para que nos miremos ávidamenteY dulcemente por una vida entera;

Y para que sea plenamenteEl amor conocido para ti,Cuando inclinándome te beso,Bésame tú también.

Ella escuchaba al niñoSorprendida y distraída,Y con vergüenza y con cariño,No quiere, pero se deja...

Y le dice lentamente: - Desde pequeñaTe conocí a ti,Parlanchín y de nada,Semejante conmigo...

Pero un lucero, aparecidoDesde el silencio del olvido,Da horizonte infinitoA la soledad del mar;

Y en secreto bajo las cejas,Porque se llenan de lágrimasCuando las olas pasanViajando hacia él;

Brilla con un amor inmenso,Para mitigar mi dolor,Pero se levanta cada vez más arriba,Y ahí yo no puedo llegar.

Entra tristemente con rayos fríosDesde el mundo que nos separa,Siempre lo amaré y siempreSe mantendrá lejos...

Por eso mis días sonVacíos como una estepa,Pero las noches tienen un encanto santoQue ya no puedo entender.

- Tú eres una niña, esto pasa...Vamos a escapar en el mundo,Perderán nuestras huellas,No sabrán nuestros nombres,

Porque los dos estaremos tranquilos,Estaremos alegres y salvos,Perderás la añoranza por los padresY los sueños con luceros.

***

Se marchó el lucero. CrecíanEn el cielo sus alas,Y caminos de miles de años pasabanComo si sólo fueran segundos.

Un cielo con estrellas encima,Debajo de él un cielo con estrellas,Parecía un rayo continuoQue vagaba entre ellos.

Y desde los valles del caos,Alrededor de sí,Veía, como en el primer día,Como brotaban luces;

Como brotando lo rodeaban,Como unos mares, como nadando,Él vuela, un pensamiento lleno de añoranza,Hasta que desaparece todo, todo;

Porque donde él llega no hay fronteras,Ni ojos para percibir,Y el tiempo intenta en vanoNacer desde abismos.

No hay nada y sin embargo hayUna sed que lo consume,Hay un abismo semejanteAl olvido ciego.

- Del peso de la negra eternidad,Padre, desátame,Y alabado seas siempreEn el mundo entero;

Oh, pídeme, Dios, cualquier precio,Pero dame un nuevo destino,Porque eres manantial de vidas,Y dueño sobre la muerte;

Quítame el nimbo de la inmortalidadY el fuego de mi mirada,Y para todo dame en cambioUna hora de amor...

Desde el caos, Señor, aparecíY al caos quiero regresar,Y del reposo yo nací,Y tengo sed de reposar.

- Hyperion, que desde abismosApareces con un mundo entero,No pidas signos y milagrosQue no tienen faz y nombre.

¿Tú quieres considerarte hombre,Quieres ser como ellos?Pero pueden morir todos los hombres,Solamente nacerán otros.

Ellos solo construyen en el vientoMezquinos ideales -Cuando olas descubren una tumba,La cubren otras olas;

Ellos sólo tienen estrellas con suerteY destinos caprichosos,Nosotros no dependemos del tiempo y del espacioY no conocemos la muerte.

Desde el seno del eterno ayerVive hoy lo que morirá,Un sol si se apaga en el cielo,Otro sol va a nacer;

Pareciendo que siempre brillará,La sombra de la muerte está presente,Porque todos nacen para morirY mueren para nacer.

Y, tú, Hyperion, te quedas,Da igual donde te pongas...Pídeme mi primera palabra -¿Quieres que te dé sabiduría?

¿Quieres que dé una voz a tu boca,Para que después de una canción,Las montañas cubiertas de bosquesY las islas lleguen en el mar?

¿A lo mejor quieres en eventos mostrarJusticia y fortaleza?Te podría dar la tierra enteraY la podrías hacer tu imperio.

Te doy mástil detrás de mástil,Soldados para atravesarLa ancha tierra y el largo mar,Pero la muerte no te la puedo dar...

¿Y para quién quieres morir?Regresa ahí, y mira,Mira a ese planeta erranteY verás lo que te espera.

***

En su lugar destinado en el cieloHyperion regresa ahora,Y, como en el día de ayer,Difunde su luz sobre todo.

Porque es tarde, tiempo de ocaso,La noche va a comenzar;La luna aparece tranquilaY temblando del mar

Y llena con sus rayosLos caminos de los bosques.Bajo la fila de gallardos tilosEstaban sentados dos jóvenes:

- Oh, deja que mi cabeza se siente,Sobre tu pecho, mi querida,Bajo el rayo de tu ojo serenoE infinitamente dulce;

Con el encanto de la fría luzAtraviesa mis pensamientos,Difundiendo tranquilidad eternaSobre mi noche de pasiones.

Y encima de mí quédate,Para apagar mi dolor,Porque eres mi primer amorY mi última ensoñación.

Hyperion veía desde arribaLa sorpresa en sus caras;Tímidamente un brazo sobre su cuello,Ella le da un abrazo...

Huelen las flores plateadasY caen, una dulce lluvia,Sobre las coronillas de dos niñosCon pelo rubio, largo.

Ella, embriagada de amor,Levanta sus ojos. VeEl lucero. Y despacioLe entrega sus deseos:

- Baja suavemente, tierno lucero,Deslizando sobre un rayo,Entra en el bosque y en mi pensamiento,¡Iluminando mi suerte!

Él tiembla como en otras vecesEn bosques, sobre colinas,Guiando soledadesDe olas movedizas;

Pero no cae como en el pasadoEn mares desde las alturas:- Qué te importa, faz de tierra,Si soy yo o cualquier otro?

Viviendo en vuestro círculo estrechoLa suerte os acompaña,Pero yo en mi propio mundo me sientoInmortal y frío.

Aquí se puede encontrar la letra español de la canción Luceafarul de Mihai Eminescu. O la letra del poema Luceafarul. Mihai Eminescu Luceafarul texto en español. Esta página también contiene una traducción, y qué quiere decir Luceafarul. Que significa Luceafarul.