Melancolie
Părea că printre nouri s-a deschis o poartăPrin care trece albă regina nopţii moartă.O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mieŞi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;Văzduhul scânteiază şi ca unse cu varLucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.
Doar ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,O cucuvaie sură pe una se aşează,Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,Şi străveziul demon prin aer când să treacă,Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei saleDe-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruinăStă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul -Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul -Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas,Abia conture triste şi umbre au mai rămas;Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.
.....................
Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici -Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,Dar de-ale vieţii valuri şi de al furtunii pasAbia conture triste şi umbre-au mai rămas.În van mai caut lumea în obositu-mi creier,Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.
Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea curăÎncet repovestită de o străină gură,Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi cum n-aş fi fost.Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rostDe-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascultCa de dureri străine?... Parc-am murit de mult.