Floare albastră
- Iar te-ai cufundat în steleȘi în nori și-n ceruri nalte?De nu m-ai uita încalte,Sufletul vieții mele.
În zadar râuri în soareGrămădești-n a ta gândireȘi câmpiile asireȘi întunecata mare;
Piramidele-nvechiteUrcă-n cer vârful lor mare -Nu căta în depărtareFericirea ta, iubite!
Astfel spuse mititica,Dulce netezindu-mi părul.Ah! ea spuse adevărul;Eu am râs, n-am zis nimica.
- Hai în codrul cu verdeață,Und-izvoare plâng în vale,Stânca stă să se prăvaleÎn prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de pădure,Lângă trestia cea linăȘi sub bolta cea seninăVom ședea în foi de mure.
Și mi-i spune-atunci poveștiȘi minciuni cu-a ta guriță,Eu pe-un fir de romanițăVoi cerca de mă iubești.
Și de-a soarelui căldurăVoi fi roșie ca mărul,Mi-oi desface de-aur părul,Să-ți astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,Nime-n lume n-o să știe,Căci va fi sub pălărie -Ș-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivitLuna-n noaptea cea de vară,Mi-i ținea de subsuoară,Te-oi ținea de după gât.
Pe cărari, sub bolți de frunze,Coborând spre sat în vale,Ne-om da sărutări pe cale,Dulci ca florile ascunse.
Și sosind l-al porții prag,Vom vorbi-n întunecime:Grija noastră n-aib-o nime,Cui ce-i pasă că-mi ești drag?
Înc-o gură și dispare...Ca un stâlp eu stam în lună!Ce frumoasă, ce nebunăE albastra-mi, dulce floare!
. . . . . .
Și te-ai dus, dulce minune,Ș-a murit iubirea noastră -Floare-albastră! floare-albastră!...Totuși este trist în lume!