Oda – în metru antic
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,Ochii mei nălţam visători la steauaSîngurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,Suferinţă tu, dureros de dulce...Pân-în fund băui voluptatea morţiiNe'ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.Ori ca Hercul înveninat de haina-i;Focul meu a-l stinge nu pot cu toateApele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...Pot să mai re'nviu luminos din el caPasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,Vino iar în sân, nepăsare tristă;Ca să pot muri liniştit, pe mineMie redă-mă!