Scrisoarea V
Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,Cînd dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată putereaDe l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos ochii,Ca dovadă de ce suflet stă în piepții unei rochii...
Tinere, ce plin de visuri urmărești vre o femeie,Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin aleeȘi pătează umbra verde cu misterioase dungi,Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară,Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunăoară -O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode,Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode...Cînd cochetă de-al tău umăr ți se razimă copila,Dac-ai inimă și minte, te gîndește la Dalila.E frumoasă, se-nțelege... Ca copiii are haz,Și cînd rîde face încă și gropițe în obrazȘi gropițe frace-n unghiul ucigașei sale guriȘi la degetele mînii și la orice-ncheieturi.Nu e mică, nu e mare, nu-i subțire, ci-mplinită,Încît ai ce strînge-n brațe - numai bună de iubită.Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bineȘi o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine.Dacă vorba-i e plăcută, și tăcerea-i încă place;Vorba zice: “fugi încolo”, rîsul zice: “vino-ncoace!”Îmblă parcă amintindu-și vre un cîntec, alintată,Pare că i-ar fi tot lene și s-ar cere sărutată.Și se-nalță din călcîie să-ți ajungă pîn’ la gură,Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură,Ce n-o are decît numai sufletul unei femei...Cîtă fericire crezi tu c-ai găsi în brațul ei!Te-ai însenina văzîndu-i rumenirea din obraji -Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tînăr ca un paj -și adînc privind în ochii-i, ți-ar părea cum că învețiCum viața preț să aibă și cum moartea s-aibă preț.Și înveninat de-o dulce și fermecătoare jale,Ai vedea în ea crăiasa lumii gîndurilor tale,Așa că, inchipuindu-ți lăcrămoasele ei gene,Ți-ar părea mai mîndră decît Venus Anadyomene,Și, în chaosul uitării, oricum orele alerge,Ea, din ce în ce mai dragă, ți-ar cădea pe zi ce merge.
Ce iluzii? Nu-nțelegi tu, din a ei căutătură,Că desprindere, grimasă este zîmbetul pe gură,Că întreaga-i frumusețe e în lume de prisos,Și că sufletul ți-l pierde fără de nici un folos?În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună,Tînguirea ta de moarte în cadențele-i adună;În zadar în ochi avea-vei umbre mîndre din povești,Precum iarna se așează flori de gheață pe ferești,Cînd în inimă e vară...; în zadar o rogi: "Consacră-miCreștetul cu-ale lui gînduri, să-l sfințesc cu-a mele lacrămi!"Ea nici poate să-nțeleagă că nu tu o vrei... că-n tineE un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,C-acel demon plînge, rîde, neputînd s-auză plînsu-și,Că o vrea... spre-a se-nțelege în sfîrșit pe sine însuși,Că se zbate ca un sculptor fără brațe și că geme,Ca un maistru ce-asurzește în momentele supreme,Pîn-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,Ce-o aude cum se naște din rotire și cădere.Că el nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moarăPrecum în vechimea sfîntă se junghiau odinioarăVirginele ce stătură sculptorilor de modele,Cînd tăiau în marmor chipul unei zîne după ele.
S-ar pricepe pe el însuși acel demon... s-ar renaște,Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoașteȘi, pătruns de-ale lui patimi și de-amoru-i, cu nesațiu,El ar frînge-n vers adonic limba lui ca și Horațiu;Ar atrage-n visu-i mîndru a izvoarelor murmururi,Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi,Și-n acel moment de taină, cînd s-ar crede că-i ferice,Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei anticeȘi cu patimă adîncă ar privi-o s-o adore,De la ochii ei cei tineri mîntuirea s-o implore;Ar voi în a lui brațe să o țină-n veci de veci,Dezghețînd cu sărutarea-i raza ochilor ei reci.
Căci de piatră de-ar fi, încă s-o-ncălzi de-atît amor,Cînd căzîndu-i în genunche, i-ar vorbi tînguitor,Fericirea înecîndu-l, el ar sta să-nnebunească,Ca-n furtuna lui de patimi și mai mult să o iubească.
Știe oare ea că poate ca să-ți dea o lume-ntreagă,C-aruncîndu-se în valuri și cercînd să te-nțeleagăAr împlea-a ta adîncime cu luceferi luminoși?Cu zîmbiri de curtizană și cu ochi bisericoși,S-ar preface că pricepe. Măgulite toate suntDe-a fi umbra frumuseții cei eterne pe pămînt.O femeie între flori zi-i și o floare-ntre femei -Ș-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între treiCe-o-nconjoară, toți zicînd că o iubesc - cît de naivă,Vei vedea că deodată ea devine pozitivă.Și cînd dama cochetează cu privirile-i galante,Împărțind ale ei vorbe între-un crai bătrîn și-un fante,Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela,Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala...Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugărește,Pe cînd craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i crește,Ochiul înghețat i-l umplu gînduri negre de amorȘi deodată e vioaie, stă picior peste picior,Ș-acel sec în judecata-i e cu duh și e frumos...A visa că adevărul sau alt lucru de prisosE în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr,Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.
Așadar, cînd plin de visuri, urmărești vre o femeie,Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin aleeȘi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară,Care-n tine se petrece...Ia întreab-o, bunăoară,Ș-o să-ți spuie de panglice, de volane și de mode,Pe cînd inima ta bate-n ritmul sfînt al unei ode...
Cînd vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila -De ai inimă și minte — feri în lături, e Dalila!