Vis
Plutesc pe râu – pe pânza-i plană,Pe păduri vineţi de cristal,În urmă-mi noaptea dumbrăvană,Nainte-mi domul cel regal.
Căci pe o insulă fericeSe-nalţă cupola de bronz,A lui coloane nalt-anticeSub norii nopţii mari şi blonzi.
Mă urc pe scări, intru-năuntru:Tăcere – de-aud al meu pas,Se-nalţ-frumoase, lucesc mândreChipuri de sfinţi p-iconostas.
Şi-n turla mare doar străluceUn singur sâmbure de focCe luminează sub o cruceŞi naşte umbre-n orice loc.
Şi numai sus, din cor, apasăUn cântec trist, prin stâlpii reci,Ca o cerşire tânguioasăPentru repausul de veci.
Şi-n tactul muzicei ce-ntreabăIeşi încet un chip ca-n somn,Cu o făclie-n mâna slabă,C-o lungă mantie de domn.
Şi când mă uit în a lui faţăCu ochii-nchişi, căzuţi în fund,Cu o slăbire lungăreaţă,Cu buze vineţi strâns profund.
Ah, îl cunosc ăst chip ce trece,Ăst sân de marmură pălit.Ce cald-ai fost şi cum eşti rece,Tu dulce înger ce-am iubit.
Când mi-ai murit tu? Cum se poateSă nu o ştiu că nu mai eşti?Visez? Sau moartă eşti, iubită,Sau ambii-n groapă visăm morţi?
Eşti moartă tu? Sunt mort în groapăTe văd ca-n vis, o dulce stea?Trăim în lume? Este lumea?Sau e o viziune-a mea?
Ce este lumea? Sclav şi rege...Închipuiri a lumei sorţi,Căci viaţa-ntreagă-a lumii-ntregeUn vis e al eternei morţi.