epistola 1
Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaieLuna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoateDe dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.
Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneciŞi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,Altul caută în lume şi în vreme adevăr,De pe galbenele file el adună mii de coji,A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoateŞi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,Universul fără margini e în degetul lui mic,Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umărAşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.
Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-lCum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,E stăpânul fără margini peste marginile lumii...De-atunci negura eternă se desface în făşii,De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierduteVin din sure văi de chaos pe cărări necunoscuteŞi în roiuri luminoase izvorând din infinit,Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţiNe succedem generaţii şi ne credem minunaţi;Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totulCum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,Mii de fire viorie ce cu raza încetează,Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...
În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roşCum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ'Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneştiŞi suind în susul scării pân' la frunţile crăieşti,De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi...Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,De asupra tuturora se ridică cine poate,Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerităNeştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită -Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă."De-oi muri - îşi zice-n sine - al meu nume o să-l poarteSecolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieriŞi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelariŞi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,Peste toate o lopată de ţărână se depune.Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduriCe-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe elSub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?Ei vor aplauda desigur biografia subţireCare s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecareCă n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele năriŞi le umflă orişicine în savante adunăriCând de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainteC-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...Dar afară de acestea, vor căta vieţii taleSă-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -Astea toate te apropie de dânşii... Nu luminaCe în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce suntÎntr-un mod fatal legate de o mână de pământ;Toate micile mizerii unui suflet chinuitMult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrăriiŞi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţiiDeopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!