Singur în celulă
Aici pământul s-a scurtat de-o șchioapă,Și timpul, scos din lume, e pustiu;Eu sunt acel ce s-a trezit în groapă,Și nu-și aduce-aminte c-a fost viu.
Pe fresca plăsmuirilor de-o viață,Un braț nemilostiv a tras cândvaNici chipuri, nici culori nu trec prin față,Doar albul aiurit și mortuar.
Și parc-ating augusta veșnicie,Zăcând adânc în golul absolut,O zi se scurge, lungă cât o mie,Dar câte mii se scurg într-un minut !?
Sărmane suflet meșter pe ruine,Ce-a mai rămas din tot ce-ai făurit !?Nu prețuiesc nici cât un mărăcineȘi-atât sunt viu, cât știu că n-am murit.
Nădejdea însăși suptă de-ndoialăO tot ascult și iarăși o desfacE ca o jerba artificialaCu verdele uscat și dat cu lac.
Și parc-ating augusta veșnicie,Zăcând adânc în golul absolut,O zi se scurge, lungă cât o mie,Dar câte mii se scurg într-un minut !?