Scrisoarea I
Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare,Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaieLuna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoateDe dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.
Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneciȘi gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci;Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta fecioară,Și cîți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate,Cînd plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!
Cîte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!Și în cîte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,Cîte frunți pline de gînduri, gînditoare le privești!Vezi pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac,Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac...
Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,Deopotrivă-i stăpînește raza ta și geniul morții;La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,Altul caută în lume și în vreme adevăr,De pe galbenele file el adună mii de coji,A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;Iară altu-mparte lumea de pe scîndura tărăbii,Socotind cît aur marea poartă-n negrele-i corăbii.Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoateȘi de frig la piept și-ncheie tremurînd halatul vechi,Își înfundă gîtu-n guler și bumbacul în urechi;Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic,Universul fără margini e în degetul lui mic,Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă,Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte;Soarele, ce azi e mîndru, el îl vede trist și roșCum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,Cum planeții toți îngheață și s-azvîrl rebeli in spațEi, din frînele luminii și ai soarelui scăpați;Iar catapeteasma lumii în adînc s-au înnegrit,Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie,Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace.... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .Începînd la talpa însăși a mulțimii omeneștiȘi suind în susul scării pîn' la frunțile crăiești,De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți,Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți...Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate,De asupra tuturora se ridică cine poate,Pe cînd alții stînd în umbră și cu inima smerităNeștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită –Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?...Ca și vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrînul dascăl?Nemurire, se va zice. Este drept că viața-ntreagă,Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă."De-oi muri — își zice-n sine — al meu nume o să-l poarteSecolii din gură-n gură și l-or duce mai departe,De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieriȘi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"
O, sărmane! ți tu minte cîte-n lume-ai auzit,Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit?Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fîșie,Vre o umbră de gîndire, ori un petec de hîrtie;Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost,O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntari,Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelariȘi te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă,În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune,Peste toate o lopată de țărînă se depune.Mîna care-au dorit sceptrul universului și gînduriCe-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri...Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare,Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe elSub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă.Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?Ei vor aplauda desigur biografia subțireCare s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,C-ai fost om cum sunt și dînșii... Măgulit e fiecareCă n-ai fost mai mult ca dînsul. și prostatecele năriȘi le umflă orișicine în savante adunăriCînd de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainteC-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege,Rele-or zice că sunt toate cîte nu vor înțelege...Dar afară de acestea, vor căta vieții taleSă-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -Astea toate te apropie de dînșii... Nu luminaCe în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce suntÎntr-un mod fatal legate de o mînă de pămînt;Toate micile mizerii unui suflet chinuitMult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate,Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrăriiȘi ridică mii de umbre după stinsul luminării...Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta fecioară,Și cîți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate,Cînd plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorțiiDeopotrivă-i stăpînește raza ta și geniul morții!