Nebun de alb
Acum sunt mai pustiu ca totdeaunaDe când mă simt tot mai bogat de tineŞi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine.
M-aş jelui în fel de fel de jalbeÎn care nici n-aş spune cum te cheamă,Pătrate negre şi pătrate albeÎmi covârşesc grădina şi mi-e teamă.
Şi uite n-are cine să ne-ajuteAbia-şi mai ţine lumea ale saleŞi-ntr-un perete alb de muze muteNebunii negri caută o cale.
Şi te iubesc cu milă şi cu groazăTot ce-i al tău mi se cuvine mie,Ca un nebun de alb ce captureazăRegina neagră pentru-o veşnicie.
Prin gări descreierate accidente,Mărfare triste vin în miezul verii,Iar eu sunt plin de gesturi imprudenteCa să te apropii şi ca să te sperii.
Jur împrejur privelişti aberante:Copii fragili ducând părinţi în spate,Bătrâni cu sânii gri de os pe panteŞi albastroşi venind spre zări uscate.
Mi-e dor de tine şi îţi caut chipulÎn fiecare margine a firii,În podul palmei dacă iau nisipulSimt un inel jucându-se de-a mirii.
I-aud prin bătălii din vreme-n vreme,Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,Iubita mea cu foarte mari probleme,Cu chip slavon şi nume de regină.
Fiorul rece prin spinare-mi treceCând mi-amintesc cu gene-nlăcrimateCă tu, de la etajul treisprezece,Voiai să te arunci să scapi de toate.
Dar tu-nţelegi, de fapt, că nu se cadeSă-ţi pui în cumpănă întreaga viaţă,Că nu-s în joc abstractele rocade,Ci sângele ce fierbe sau îngheaţă.
Neputincioasă, tristă şi frigidăAşa ai fost şi apăreai senină,Dar cel care-a ştiut să te deschidăNu-i fericit, ci îmbătat de vină.
De te lucram sârguincios cu dalta,De te făceam din carnea mea, iubito,Nu deveneai, cum astăzi eşti, o alta,Pe care la căldura am trezit-o.
Lăsând ambiţiile de o parte,Ne aruncăm în marea nemiloasăŞi-mpreunaţi, ca filele-ntr-o carte,Ne facem din sudoare, sfânta casă.
Pe urma vin ceilalţi să ne-o distrugăŞi ochii tăi mă caută întrunaŞi eu înalţ nefericita rugăPurtând pe tâmple soarele şi luna.
Şi te iubesc cu milă şi cu groază,Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,Ca un nebun de alb ce captureazăRegina neagră pentru veşnicie.