Domnişoară Singurătate
Ştiu că nu vrei să ai de-a face cu nimeniCă îţi ajunge propria şi delicata făpturăŞi îţi iei pe umeri haina subţire a însingurării,Dar pentru ca să-ţi dovedeşti graţia şi putereaSă simţi şi mai tare că eşti tu şi restul lumiiAi vrea să ştii întotdeauna că sunt,Domnişoară Singurătate.
Îţi pasă atât de puţin şi nu-ţi pasăCă pictori mari plimbaţi prin galerii ca sfintele moaşteMaeştrii ai distilării luminii şi aşezării ei pe şevaletVor să găsească nuanţa cea mai potrivităA movului pielii tale strălucind stinsŞi să-i descopere dedesubturile de dor şi abanos,Domnişoară Singurătate.
Poeţii şi ei se întrec în a înălţa ode, cântări, psalmiFelului în care zâmbeşti dând cu tifla efemeruluiŞi pun preţuire pe fotosinteza cuvântuluiCu care să-ţi îmbrace indiferenţa în faţa timpului,A ironiei cu care priveşti eternitatea,Şi tot ei îţi caută neîncetat cele mai potrivite rime,Domnişoară Singurătate.
Dar tu rimezi adevărat cu zările, cu poeziaCu tot ce te face să te redescoperiSă redevii tu ascunsă în copilărie, în prima jucărie de pluşÎn a fi singură înlăuntrul tău, tu şi lumea taSă te întorci în sâmburele din care ai încolţit pe cerCu toate visele, fricile, zborurile,Domnişoară Singurătate.
Şi când văd coada alungită a ochilor tăiZbătându-se în lumina vântuluiDulcelui vânt al stepelor străbătute şi străbătându-teAtunci îţi înţeleg îndepărtarea, îndepărtându-teDe toate locurile comune ale fiinţei,Ca o păpădie gata să fie respirată de viaţă esti,Domnişoară Singurătate.
Ştiu, Domnişoară SingurătateCă iubindu-mă eşti nicăieri şi eşti în toate,Domnişoară SingurătateŞtiu că ai dreptul la a fi, în fapt, în fapte,Domnişoară SingurătateÎntotdeauna vei juca totul pe o singură carte,Ştiu, Domnişoară SingurătateCartea mea de poezie pe viaţă sau pe noapte.