Adrian Păunescu "Repetabila povară" testo

Traduzione in:frit

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gândMai aude şi-n somn ochii lumii plângândCă am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au locDe atâţia copii şi de-atât nenorocNişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,Care ştiu dureros ce e suta de lei.De sunt tineri sau nu, după actele lor,Nu contează deloc, ei albiră de dorSă le fie copilul c-o treaptă mai domn,Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâniFii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâniDacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,Dacă nu au murit trişti în casele lor...Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fiiNu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plânsÎnsă pentru potop, încă nu-i de ajuns.Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşiSau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,Şi ca nişte stafii, ies arare la porţiDespre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,Cine are părinţi are încă trecut.Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşaŞi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dusPe conştiinţă povara acestui apusŞi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.Iar când vom începe şi noi a simţiCă povară suntem, pentru-ai noştri copii,Şi abia într-un trist şi departe târziu,Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,Vom pricepe de ce fiii uită curând,Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,Deşi lumea în care părinţi am ajunsDe-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.

Peso ripetibile

Chi ha i genitori, sulla terra non nel pensieroSente pure nel sonno gli occhi della gente piangendoChe siamo stati, oppure no, o che siamo buoni,Oggi invecchiando pensiamo ai genitori.

Che genitori? Le persone che non hanno un postoDa tanti bambini e di tanta sfortunaDelle croci, ancora vivi, respirando più pesanteQuesti sono i genitori che sospirano sempre.

Che genitori? Delle persone qualsiasi,Che sanno con dolore cosa sono cento lei.Se sono giovani o no, secondo i loro documenti,Non è importante, loro invecchiassero pensandoPerché il figlio dovrebbe essere migliore di loro,Quanto lavoro in più, che calvario, quanta insonnia!

Pure adesso, quando scrivo, come se urlerei,Io so e li sento, tribolando da qualche parte.Ci ricordiamo di loro, dopo lunghe settimaneFigli anziani che siamo, con genitori anzianiSe si sono comprate le legna, se li fanno male le ossa,Se non sono morti tristi nelle loro case...Tra loro e i loro figli è un branco di cani,E e' un'ombra di piombo del pane giornaliero.

Chi ha genitori, sulla terra non nel pensiero,Senti pure nel sonno gli occhi della gente piangendo.Che di tutto che c'e, più difficile essereNon il figlio dei genitori, ma padre dei figli.

Gli occhi della gente piangendo, tante lacrime sono piantePero, per il diluvio non basterebbero.Noi abbiamo ancora i genitori? Loro hanno i figli?Sulla terra di croci, nemmeno uomo non devi essere,

Umiliati delle mancanze e con la testa bassa,In una piccola città, in un paese lontano,Ci aspetta ancora, segnali dai antenatiO le lettere dai figli che può darsi sono fortunati,Raccontando di noi, come dei loro zii morti.

Chi ha i genitori, ancora non sono persi,Chi ha i genitori hanno ancora un passato.Ci hanno fatti, ci hanno cresciuti, ci hanno portato fin qua,Dove abbiamo noi stessi i nostri figli.Sembrerebbero innervositi, quando non hai niente da chiedere,E in generale sono anche scoccianti.O non vedono, o non sentono, oppure camminano piano,O c'è bisogno di più di dire e spiegare,Ingobbiti, abbassati, in un ritmo infernaleTi chiedono se conosci un capo di ospedale.E vero che ti prende pietà di tutto,Sopratutto perché loro non ce la fanno?Che per te sono un peso e loro sanno che è cosi'E ti guardano come ti stanno pregando...

Abbiamo ancora, abbiamo poco tempo da percorreSulla coscienza il peso di questo tramontoE poi saremo più liberi sotto il cielo,Diminuiscono quelli che non hanno e ci chiedono.E quando cominceremo pure noi a sentireChe siamo un peso per i nostri figli,E dopo in un triste e lontano ritardo,Quando disperati sapremo notizie, che oggi non si sanno,Capiremo perché i figli dimenticano presto,E non vedono gli occhi della gente piangendo,E perché ancora non c'è diluvio nel mondo,Sebbene piove di continuo, sebbene a nevicato sempre,Sebbene la gente in cui siamo arrivati genitoriDa sempre e spesso commossa del pianto.

Qui è possibile trovare il testo Italiano della canzone Repetabila povară di Adrian Păunescu. O il testo della poesie Repetabila povară. Adrian Păunescu Repetabila povară testo in Italiano. Può anche essere conosciuto per titolo Repetabila povara (Adrian Paunescu) testo. Questa pagina contiene anche una traduzione, e cosa significa, Repetabila povara senso.