Spovedania unui huligan
Nu fiecare ştie să cânteŞi nu oricui îi este datSă se rostogolească, măr, la picioare străine.Aceasta e cea mai mare spovedaniePe care o face un huligan.Eu înadins umblu nepieptănatCu capul ca o lampă de petrol pe umeri.Toamna desfrunzită a sufletelor voastreÎmi place s-o luminez în amurguri.Îmi place când pietrele înjurăturiiZboară spre mine ca grindina furtunii.Atunci îmi strîng mai tare cu mâinileBalonul clătinat al părului.
Mi-aşa de bine,Mi-aşa de bine-atunci să-mi amintescLacul verde şi foşnetul plopului,Că undeva trăiesc ai mei, tata şi mama.Lor puţin le pasă de poemele mele.Lor le sunt drag ca apa şi câmpul,Ca ploaia care primăvara creşte verdeaţa.Ei, dacă ar şti, ar veni şi v-ar străpunge cu furciPentru fiecare strigăt zvârlit în mine.
Săraci, săraci țărani!V-aţi făcut probabil urâți.Vă e frică şi-acum de Dumnezeu şi de adâncurile bălților.O! dacă aţi înţelege că fiul vostru, în Rusia,E cel mai de seamă poet!N-aţi tremurat voi oare, cu inima, pentru viaţa mea,Când umblam cu picioarele goale prin bălțile toamneiO! Acum port cilindruŞi pantofi de lac.Dar clocotă în mine mândria de altădatăA îndrăzneţului şi zburdalnicului din sat.Vacile de pe firmele măcelariilorLe salut de departe.Birjarii pe care-i întâlnesc în piaţăÎmi amintesc mirosul de bălegar de pe câmpiile noastre,Şi-mi vine să port pe braţe coada fiecărui cal,Ca trena unei rochii de nuntă.Iubesc ținutul acela,Iubesc mult de tot patria aceea,Deşi stăruie în ea rugina sălcie a tristeții.Îmi sunt dragi râturile murdare ale porcilorŞi în liniştea nopți glasul sonor al broaştelor.
Sunt bolnav de amintirea copilăriei.Visez pâcla umedă a serilor de aprilie,Şi ulmul aşezat pe vine să se încălzeascăLa focul zorilor.O, câte ouă de corbi din cuiburiAm furat căţărîndu-mă prin crengile lui.O mai avea el creştetul capului verde?Coaja lui tot atât de tare o fi?
Dar tu, iubitul,Credinciosul meu câine?De bătrâneţe te-ai prostit, ai orbit,Şi rătăceşti prin orgradă târându-ţi coada.Nu mai ghiceşti după miros unde e uşa şi unde grajdul.O, cât de dragi îmi sunt zilele cândFurând de la mama o bucată de pâineO mâncam amîndoi muşcând pe rândFără să ne fie greaţă unul de altul.
Eu am rămas acelaşi,Cu inima eu am rămas acelaşi.Ca albăstrelele în orz înfloresc pe faţa mea ochii.Ţesând din poeme pânze de aurAş vrea să vă spun ceva duios.Noapte bună!
Noapte bună, vouă tuturor!A trecut coasa prin iarba amurgului.Astăzi aş vreaSă mă învârtesc, în jurul lunii ca o viespe.Lumina e atât de albastrăCă nu ţi-ar părea rău să mori.
Ei, şi ce dacă par un cinicCare şi-a legat de spate o lanternăBătrânul şi mult călăritule PegasÎmi trebuie mie oare şaua ta moale?Am venit ca un meşter aspruSă cânt şi să proslăvesc guzganii.Capul meu, ca luna august,Varsă vinul părului vâlvoi.
Aş vrea să fiu pânză galbenă la corabiaCare pluteşte spre ţărmuri noi ...