Am să te iubesc până la începutul lumii
Am să te iubesc până la începutul lumiiŞi mă tot întreb dacă va fi lumea ta sau a meaDacă o să arate ca o frescă universalăSau, desenată din contururile sufletului, ca o pictură naivă,Oricum ar fi, mi-o imaginez curată, fundamentată cu noiCa pe o insulă sălbatică a CosmosuluiPunând la rădăcinile ei iubire şi nemurire.
Am să te iubesc până la începutul lumii,În acest tărâm înconjurat la nesfârşit de apeVoiam să-ţi spun că nu există timp,Purtăm secolele la încheieturile mâinilorCa pe nişte brăţări vechi la întâlniriÎntâlniri de despărţiri cu cerul şi pământul, cu potopulN-avem greutate, n-avem solemnitate, avem graţia de la începuturi.
Am să te iubesc până la începutul lumii,Plutim în derivă prin lichid semiotic născându-ne în mareCândva ai fost sirenă, cântând şi încântând răsărituriCu urmele năvodului Celui de Sus pe coapseAşa se explică de ce înainte de a fi cea mai iubită dintre pământeniAi fost cea mai iubită dintre ape, dintre măriCea mai iubită dintre depărtări.
Am să te iubesc până la începutul lumiiŞi dintre atâtea alge, flori, coroleEu m-am gândit ca să-ţi aduc din daruriSă ne ţină de urât şi să troznească cerulScânteielor, dansând domol, aprins şi tandru, foculCând ca o flacără mică, pâlpâind în candela sufletelor noastre,Când ca o flacără mare, arzând cât veacurile toate.
Am să te iubesc până la începutul lumiiŞi toate câte au fost fi-vor găsite în astă carteAm zămislit cerul, pământul şi cuvântul din ţărâni şi diamante,Au mai fost focul, marea şi nemărginirea, zmeulToate ţi-au străbătut bolţile inimii şi eulIar tu ai rămas deasupra tuturor vremurilor, lumilor, senină.“Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». Şi a fost lumină”.