Tăcerea din ochi
Am crezut că e de ajuns să fiu,Că e de ajuns,Că e târziu,Că va fi încă o povesteDe o noapte și poate o ziÎn care ai ști dinainteTot ce va fi,Dar ea avea
O tăcere în ochi,Avea două lacrimi în glasȘi câte o tristețe în fiecare gest,În fiecare pas.
Am crezut că e de ajuns să spunȘi că e de ajuns să cred că sunt un om bunDar de la oameni buni aflaseCe-i rău în toată viața eiȘi știa dinainteTot ce vrei,Da, ea avea
O tăcere în ochi,Avea două lacrimi în glasȘi câte o tristețe în fiecare gest,În fiecare pas.
Nu mai e pentru nimeni un loc în lumea ei,În lumea ei înecată,În lacrimile a o mie de femei.
Avea o tăcere în ochi,(Avea o tăcere în ochi)Avea două lacrimi în glas,(Avea două lacrimi în glas)Și câte o tristețeÎn fiecare gest,În fiecare pas.
(- Și stop, zece minute pauză, mersi.- Îmi cer scuze dacă te-am bruscat. Chiar n-am...- Stai liniștit, e un rol.- Îmi pare tare...- Tati, tati !- Nu ți-am spus să nu mă mai deranjez când lucrez ?- Da, știu, dar a zis asta mică: „Hai la tati, hai la tati!”... )
Avea o tăcere în ochi,Avea două lacrimi în glasȘi câte o tristețeÎn fiecare gest,În fiecare pas.
Dar încă mai sperăCa cineva să o poată iubiMai mult de-o noapte și-o zi.