Cercei în urechile ei
Ochii ei fără de seamănM-au vrăjit pe loc...Mi-a spus că are un frate geamănȘi că de obicei n-are noroc.
I-am răspuns că nici eu n-am frateȘi că sînt un tip norocos;A rîs puțin dîndu-și părul pe spateȘi mi-a răspuns că totu-i pe dos...
Și-atunci am rugat-o, pentru început,Să rămînă fără cercei,Să-mi dau seama dacă nu cumvaStau de vorbă cu fratele ei...
Vocea mea, într-o secundă,Plutea aproape lîngă tavan,Și camera mea, de obicei scundă,Era imensă și cît un ocean...
Și-atunci m-a-ntrebat dacă tot mai credCă stau de vorbă cu fratele ei,Iar eu i-am răspuns că nu mă pronunț încăFiindcă nu s-a atins de cercei !
„Te rog, nu mă privi așa,Te rog, ai răbdare cu mineȘi nu renunța,Te rog foarte mult...”
(Fluierat)
M-a-ntrebat cine-i de vinăPentru felul în care sînt,Și dacă persoana care-i de vinăE din mintea mea sau de pe Pămînt.
Mi-a zîmbit, dar avea în privireUn cuțit foarte ascuțit,Și-atunci i-am răspuns, fiindc-așa-mi stă în fire,Că totu-i pe dos, cum am stabilit...
Nu mă-ntreba unde poți s-o suni,Nu mă-ntreba care-i numele ei,O recunoşti dintr-un milion,Ea poartă-n urechi cercei !